Ideea acestui post a pornit de la o tema pe care o cunosteam cu ceva timp in urma, dar pe care am asteptat s-o citesc in forma finala din Arhitext. La concursul din iarna organizat de Arhitext tema castigatoare pentru numarul de iunie conceput de studenti a fost secventialitatea. Este o tema complexa care adaposteste sub aceasta exprimare abstracta, o teorie acesibila datorita apropierii ei de arta cinematografica.
Intr-un interviu al lui Vladimir Arsene pentru revista Igloo, acesta spunea ca Bucurestiul este un oras a carui istorie se citeste din aspectul cladirilor si atmosfera care imbina stiluri si traditii identirar-culturale intr-un mod aproape organic. El compara eclectismul de sfarsit de secol 19 cu modul in care Bucurestiul asimileaza noile constructii si le incadreaza in peisajul urban, fara sa lase loc de discrepante majore.
In realitate Bucurestiul a primit noi si noi cladiri, forme intr-un asa mare numar incat peisajul urban din ultimii 20 de ani este intr-o continua redefinire. Dezvoltatorii imobiliari au avut o contributie mai mare la acest proces decat specialistii urbanisti, motiv pentru care momentul in care ne regasim este unul de importanta majora pentru viitorul acestei metropole. Este timpul pentru o decizie, timpul pentru o schimbare si nu in ultimul rand, timpul pentru o interventie majora la nivelul structurii urbanistice a orasului. Igloo a initiat o serie de proiecte in acest sens, cel mai cunoscut fiind cel de la anuala de arhitectura din primavara lui 2009 pe care l-am prezentat intr-un post anterior.
“Bucurestiul posibil”- vis sau realitate? Este o chestiune de timp pana cand se vor lua masurile necesare aplicarii unei noi strategii sau mai degraba o problema de mentalitate romaneasca si lipsa de preocupare in acest sens? Sunt intrebari ale caror raspunsuri le am intr-o masura subiectiva desigur, in suflet, pe care insa nu le voi mentiona intrucat nu ma aflu intr-o postura avizata momentan ( decat poate din postura de simplu cetatean al orasului, insa acesta nu e un “radio sant” tehnologizat, ci un blog pe care il doresc a fi util pentru arhitecturisti, fie ei licentiati sau simpli pasionati).
Am pornit de la ideea de secventialitate. Ce este ea deci? Intr-o formulare proprie as spune ca este o forma de manifestare a arhitecturii prin care se doreste imprimarea unei imagini in mintea privitorului prin repetarea unor cadre, unor secvente si prin alternarea unor elemente in fatada care sa reproduca cadrul anterior insa sa nu-l copieze in totalitate, rezultatul final fiind o imagine relativ uniforma a unui obiect arhitectural care impartaseste o larga gama de simboluri prin fiecare din elementele care il compun, insa care reuseste sa-si dovedeasca caracterul unitar prin imaginea pe care o imprima. “Unitate din diversitate”- este expresia care s-a consacrat ca apartinand Uniunii Europene. Expresia este intalnita in limbajul arhitectural inca din perioada elenistica si a generat numeroase interpretari de-a lungul timpului.
Pe de alta parte, secventialitatea este un mod de a saluta noul si de a spune ramas bun unui cadru a carui actualitate a expirat. Descartes avea o teorie legata de gandirea omului si de felul in care raportandu-se la propriul eu, acesta isi poate furniza toate raspunsurile fara a fi nevoie de intoarcerea in trecut si studierea istoriei. Aceasta conditie de autosuficienta a omului o regasim si in arhitectura secventiala. As spune ca aceasta teorie ilustreaza intr-un mod foarte exact secventialitatea. Raportarea la prezent si lipsa unor informatii legate de istoricul unui sit sau a unei cladiri poate duce arhitectura intr-un punct de ruptura a carei fundamente se regasesc in insasi gandirea omului modern. Faptul ca fiecare om interpreteaza printr-un filtru propriu tot ceea ce vede face ca pentru unii aceasta ruptura sa nu fie perceputa atat de profund. Insa este evident ca parcurgerea tuturor cadrelor istoriei si intelegerea lor face ca interpretarea arhitecturii Bucurestiului zilelor noastre sa fie una critica si sustinuta de argumentul traditiei in scopul de a sublinia discrepantele de stil si de a le corecta.
Ca o concluzie la ceea ce am spus mai sus, eclectismul in Bucuresti este o varianta de stil care a reprezentat perioada de apogeu in arhitectura Bucurestiului iar secventialitatea nu o poate readuce in actualitate decat in mica masura, motiv pentru care este necesara o privire mult mai profunda a problemelor urbanistice din capitala si o revizuire a identitatii Bucurestiului. Problema identitatii ar trebui sa ne procupe pe toti cetatenii capitalei pentru ca aceasta nu presupune ca fiecare locuitor sa-si puna propria amprenta asupra locului pe care il ocupa si il locuieste si ca felul in care locuim sa tina cont de cei din jur. Convietuirea presupune crearea unei identitati colective, a unor valori pe care le punem in comun, a unor spatii pe care le amenajam pentru folosirea lor in comun iar pentru asta este nevoie de o cultura. Nu de o cultura a strazii sau a mahalalei, ci de o cultura de specialitate. Fiecare dintre noi poate face efortul de a se incadra intr-un tipar, iar acest tipar nu trebuie sa fie neaparat unul neplacut ci unul care fiind propus de specialisti sa tina cont de traditia si istoria locului.
Completat sub: Arhitectura, psihologico-filosofice | Tagged: Arhitext, Bucurestiul posibil, Descartes, identitate, Igloo media, secventialitate, traditie, Vladimir Arsene | Lasă un comentariu »







