Ideea acestui post a pornit de la o tema pe care o cunosteam cu ceva timp in urma, dar pe care am asteptat s-o citesc in forma finala din Arhitext. La concursul din iarna organizat de Arhitext tema castigatoare pentru numarul de iunie conceput de studenti a fost secventialitatea. Este o tema complexa care adaposteste sub aceasta exprimare abstracta, o teorie acesibila datorita apropierii ei de arta cinematografica.
Intr-un interviu al lui Vladimir Arsene pentru revista Igloo, acesta spunea ca Bucurestiul este un oras a carui istorie se citeste din aspectul cladirilor si atmosfera care imbina stiluri si traditii identirar-culturale intr-un mod aproape organic. El compara eclectismul de sfarsit de secol 19 cu modul in care Bucurestiul asimileaza noile constructii si le incadreaza in peisajul urban, fara sa lase loc de discrepante majore.
In realitate Bucurestiul a primit noi si noi cladiri, forme intr-un asa mare numar incat peisajul urban din ultimii 20 de ani este intr-o continua redefinire. Dezvoltatorii imobiliari au avut o contributie mai mare la acest proces decat specialistii urbanisti, motiv pentru care momentul in care ne regasim este unul de importanta majora pentru viitorul acestei metropole. Este timpul pentru o decizie, timpul pentru o schimbare si nu in ultimul rand, timpul pentru o interventie majora la nivelul structurii urbanistice a orasului. Igloo a initiat o serie de proiecte in acest sens, cel mai cunoscut fiind cel de la anuala de arhitectura din primavara lui 2009 pe care l-am prezentat intr-un post anterior.
“Bucurestiul posibil”- vis sau realitate? Este o chestiune de timp pana cand se vor lua masurile necesare aplicarii unei noi strategii sau mai degraba o problema de mentalitate romaneasca si lipsa de preocupare in acest sens? Sunt intrebari ale caror raspunsuri le am intr-o masura subiectiva desigur, in suflet, pe care insa nu le voi mentiona intrucat nu ma aflu intr-o postura avizata momentan ( decat poate din postura de simplu cetatean al orasului, insa acesta nu e un “radio sant” tehnologizat, ci un blog pe care il doresc a fi util pentru arhitecturisti, fie ei licentiati sau simpli pasionati).
Am pornit de la ideea de secventialitate. Ce este ea deci? Intr-o formulare proprie as spune ca este o forma de manifestare a arhitecturii prin care se doreste imprimarea unei imagini in mintea privitorului prin repetarea unor cadre, unor secvente si prin alternarea unor elemente in fatada care sa reproduca cadrul anterior insa sa nu-l copieze in totalitate, rezultatul final fiind o imagine relativ uniforma a unui obiect arhitectural care impartaseste o larga gama de simboluri prin fiecare din elementele care il compun, insa care reuseste sa-si dovedeasca caracterul unitar prin imaginea pe care o imprima. “Unitate din diversitate”- este expresia care s-a consacrat ca apartinand Uniunii Europene. Expresia este intalnita in limbajul arhitectural inca din perioada elenistica si a generat numeroase interpretari de-a lungul timpului.

Pe de alta parte, secventialitatea este un mod de a saluta noul si de a spune ramas bun unui cadru a carui actualitate a expirat. Descartes avea o teorie legata de gandirea omului si de felul in care raportandu-se la propriul eu, acesta isi poate furniza toate raspunsurile fara a fi nevoie de intoarcerea in trecut si studierea istoriei. Aceasta conditie de autosuficienta a omului o regasim si in arhitectura secventiala. As spune ca aceasta teorie ilustreaza intr-un mod foarte exact secventialitatea. Raportarea la prezent si lipsa unor informatii legate de istoricul unui sit sau a unei cladiri poate duce arhitectura intr-un punct de ruptura a carei fundamente se regasesc in insasi gandirea omului modern. Faptul ca fiecare om interpreteaza printr-un filtru propriu tot ceea ce vede face ca pentru unii aceasta ruptura sa nu fie perceputa atat de profund. Insa este evident ca parcurgerea tuturor cadrelor istoriei si intelegerea lor face ca interpretarea arhitecturii Bucurestiului zilelor noastre sa fie una critica si sustinuta de argumentul traditiei in scopul de a sublinia discrepantele de stil si de a le corecta.

Ca o concluzie la ceea ce am spus mai sus, eclectismul in Bucuresti este o varianta de stil care a reprezentat perioada de apogeu in arhitectura Bucurestiului iar secventialitatea nu o poate readuce in actualitate decat in mica masura, motiv pentru care este necesara o privire mult mai profunda a problemelor urbanistice din capitala si o revizuire a identitatii Bucurestiului. Problema identitatii ar trebui sa ne procupe pe toti cetatenii capitalei pentru ca aceasta nu presupune ca fiecare locuitor sa-si puna propria amprenta asupra locului pe care il ocupa si il locuieste si ca felul in care locuim sa tina cont de cei din jur. Convietuirea presupune crearea unei identitati colective, a unor valori pe care le punem in comun, a unor spatii pe care le amenajam pentru folosirea lor in comun iar pentru asta este nevoie de o cultura. Nu de o cultura a strazii sau a mahalalei, ci de o cultura de specialitate. Fiecare dintre noi poate face efortul de a se incadra intr-un tipar, iar acest tipar nu trebuie sa fie neaparat unul neplacut ci unul care fiind propus de specialisti sa tina cont de traditia si istoria locului.

Pe geamurile facultatii au aparut duminca noapte rezultatele. Dupa o asteptare lunga de mai bine de 5 ore, candidatii murati, plouati si emotionati au emis sunete din cele mai diverse la vederea rezultatelor. Eu am plans…de fericire! Am intrat si din toamna imi urmez visul. A fost greu, dar greul abia a inceput! Felicitari si celorlalti candidati chiar daca n-au luat, pentru ca Mincu ii asteapta si anul viitor. Asadar a rasunat facultatea de urlete, fie de bucurie, fie de disperare..e o admitere cu cantec an de an..

Ei bine, da, a fost admitere la Mincu si a fost si Mincu printre subiecte. Neasteptat ce-i drept sa dea un subiect de arhitectura neoromaneasca in conditiile in care celelalte 3 subiecte au fost atat de tehnice. Aproape ca mi-a fost greu sa las echerul din mana la subiectul de schita ( si nu l-am lasat si am facut o schita mai tehnica). GD-ul a depasit asteptarile ca si complexitate iar restul au fost echilibrate. Dupa expozitia de luni voi publica si poze cu lucrari si cu subiectul de examen. Pana atunci, important e ca am scapat de ceea ce se cheama stres si ca blogul a reintrat in uz. Profilul pentru toamna va fi dedicat in principal celor care vor sa afle stirile din arhitectura din mediul online. Astept sugestii de articole pe care doriti sa le vedeti si comentate. Pe luni!

Am lipsit ceva vreme de pe blog si regret intr-un fel asta. Simteam nevoia sa spun ca ma pregatesc pentru admiterea de pe 2 septembrie si ca sunt pe ultima suta de metrii in goana dupa Mincu..Nu vreau sa transform blogul intr-un forum de comentat pe marginea admiterii pentru ca simt ca i-as schimba complet ratiunea din care a fost creat, insa am multe de zis in legatura cu admiterea asta. Emotii sunt, iar anul asta mai mult decat anul trecut. Oare ce mai nascocesc? Cert e ca va fi greu si ca va departaja marea masa de cei cativa care vor dovedi aptitudinile necesare pentru a intra in facultate. NU e o chestie de noroc..m-am convins de asta tare greu. E vorba de cum esti in stare sa pui pe foaie ceea ce ai in cap.
Sunt obosita! Am un an de oboseala psihica..s-au adunat multe frustrari, dureri. Am numarat noptile in care am adormit plangand si cand am pierdut sirul am inceput sa contorizez doar noptile in care am adormit senina si mi-a fost somnul linistit…le-am numarat pe acestea din urma pe degetele de la o mana. E un an greu acela in care un elev trecut printr-un esec se pregateste de o noua batalie..Daca ar citi ce scriu acum si profesorii de la Mincu, poate s-ar mai schimba cate ceva in politica facultatii. E un sistem prea dur, competitia naucitoare, iar industria meditatiilor este o scoala a vietii pentru cei ce stiu sa-i dezlege tainele.

E a doua mea vara de pregatire ZILNICA la desen. A doua vara in care nu plec din Bucurestiul plin de betoane. De ce trebuie sa trecem prin asta? SINCER, e un CHIN! Imi doresc de la 7 ani sa fac meseria asta…intre timp am 20…e un vis, o pasiune si poate chiar mai mult de atat..da, pot spune asta, ARHITECTURA E VIATA MEA! Sa nu mi se ia dreptul la viata…asta cer!
M-am apucat sa scriu acest blog in speranta ca voi invata cate ceva pentru mine, pentru sufletul meu si ca in plus imi voi putea exprima ideile si le voi transmite si altora.

Blogul e in vacanta pentru ca eu sunt la planseta. Sper ca la sfarsitul verii sa revin pe blog cu o veste buna…daca nu, s-ar putea sa-mi cititi memoriile pe care probabil ca mi le-ar publica doamna Veta Gruia ( o preaiubita profesoara de istorie din Colegiul National de Informatica Tudor Vianu, liceu unde am copilarit). Spun “am copilarit” pentru ca am ajuns sa consider ca viata mea incepe abia dupa ce intru la Mincu.
Un lucru care nu a inceput inca, nu poate sa se termine!

Ei bine a fost si balul arhitecturii si s-a lasat cu multe poze si amintiri placute. Au fosti multi ingeniosi care si-au confectionat propriile costume fantasy dar au fost si destui cu costume pregatite special pentru ocazia asta si cumparate din magazine de specialitate.
Deci un update pentru cei care nu stiu despre ce vorbesc: Balul Facultatii de Arhitectura Ion Mincu a fost sambata, 30 mai, incapand cu ora 20 in holul facultatii si in atelierele de pe etajul 1. Pentru curiosi am pregatit si cateva poze cu decorul ( care apropo a fost foarte reusit) si cu cativa costumatii printre care si eu. Enjoy!

Anuala de Arhitectura de la Dalles a venit anul acesta cu o propunere noncomformista. Iata cum o descriu cei de la Igloo media:

“Bucurestiul Posibil nu apartine vreunei bresle sau institutii – nici arhitectilor, nici artistilor sau inginerilor si nici Primariei – ci apartine nediscriminat tuturor celor care-si doresc sa aiba ceva (catusi de putin) de-a face cu dezvoltarea orasului. Bucurestiul Posibil nu este o viziune unitara asupra orasului, ci una eclectica, in sensul bun al cuvantului – compilata din ideile tuturor bucurestenilor, in care fiecare dintre ei isi are locul.

Bucurestiul Posibil este asa cum il dorim sau asa cum ni-l imaginam – nu orasul de care am ajuns sa ne plangem non-stop, nu cel care nu-si face niciunde loc de noi, ci un Bucuresti cu spatii – spatii de joaca, spatii de concerte in aer liber, spatii artistice, spatii alternative, sau doar locuri dragute pentru baut cafea si ceaiuri, incapatoare pentru parcat masina, spatii linistite pentru citit – spatii de trait oraseneste.
Bucurestiul Posibil este un Bucuresti public. Cu Spatiul Public. insa dincolo de asta, este un oras in care orasenii isi creeaza singuri propriile lor imprejurimi (sau macar contribuie creativ la modelarea celor existente).

Si cum este vorba despre orasul nostru si spatiul nostru, nu numai ca ne este permis, dar se cuvine sa reactionam la el, la fel cum se cuvine ca si el la randu-i sa reactioneze la dorintele si nevoile noastre. Pentru ambele, prima miscare ne apartine – mai intai trebuie sa ne intelegem singuri dorintele si nevoile, ca apoi sa le putem exprima ca mai apoi orasul sa aiba la Iar expresia pe care le-o dam ar putea fi eventual una publica (ca tot vorbim despre spatii impartasite intre oraseni), iar mai apoi,

Insa pentru asta, mai intai trebuie sa ne exprimam dorintele si nevoile si consideram ca pentru a ne facem auziti, potrivit ar fi, pentru moment sa ne exprimam creativ, nu re-activ. Sa ne distantam un moment de problemele evidente ale orasului, de proteste si de aruncat vina, ca sa descoperim ce ne dorim de la oras, si cum anume ni-l imaginam.

Nu o sa schimbam Bucurestiul peste noapte. Nu o sa ii rezolvam noi problemele (si pe ale noastre), si nu o sa proiectam noi un oras nou care sa ne placa mai mult. Dar pentru ca ne place Bucurestiul, chiar ne place, chiar si-asa cum e, vom reusi macar sa ne revigoram mintile urbanizate, dupa foarte foarte mult timp de proteste si indignare si zile pierdute in cautarea unui afurisit de loc de parcare. Or asta in sine ar trebui sa fie o experienta surprinzatoare in orasul nostru halucinant.”
Sursa text: http://www.bucurestiulposibil.ro/2009/05/14/bucurestiul-posibil-manifest/
Sa fie acesta oare inceputul unei revolutii in urbanismul bucurestean?

In vreme ce majoritatea arhitectilor “comerciali” ai zilelor noastre doresc sa epateze prin proiectele lor iesite din comun si prin hiperbolizarea unor forme exterioare, anul trecut, 2008 a fost unul marcat de o schimbare in perceptia construirii in arhitectura. As putea sa spun ca totul a pornit cu Peter Zumthor, insa prefer sa ma limitez la a spune ca s-a ajuns la o suprasaturatie de forme create matematic prin intersectia unor linii si planuri in programe de specialitate. Arhitectura nu este un program pe calculator, iar cladirile nu sunt doar forme fara sens. Poate ca revenirea la sol in ceea ce priveste aprecierea arhitecturii este un prim pas in rationalizarea proiectelor.

Modelul oferit de Peter Zumthor in acest sens nu poate sa nu ma impresioneze. Acest arhitect deosebit de apreciat de cei din breasla este mai degraba modest cand vine vorba de atitudinea sa. Insa personalitatea ii este reflectata in proiectele realizate. Urma o linie simpla si trasee regulatoare clare, proiectele sale urmaresc un tipar minimalist fara a fi insa lipsite de insemnatate simbolica. Intr-un pasaj din cartea sa, Dana Vais spunea ceva deosebit de interesant privitor la acest arhitect: ” ..Peter Zumthor, un arhitect exceptional care a scris in plus si texte despre arhitectura. Dar aceste texte cuceritoare nu se pot numi in opinia mea, teorie (adica o expunere coerenta de principii generale), ci mai degraba le-as considera o poezie a experientei lucrurilor, o reformulare in cuvinte a unor stari si senzatii traiete, care in paralel si cu alte mijloace, sunt transpuse si in formele costruite. Textele explica arhitectura, sunt coerente cu ea, fac parte din ea. Dar Zumthor e cu adevarat creativ cand lucreaza totusi cu formele arhitecturale, nu in dimensiunea teoretica.”

In cartea sa Thinking Architecture, Peter Zumthor face o interesanta paralela intre creatia arhitectului si muzica lui J.S. Bach

Caci pierderea in detalii efemere ar insemna un spatiu irational, utopic, iar acest arhitect este departe de a vedea lucurile in acest mod.

Poate acesta sa fie si motivul pentru care a fost distins cu Premiul Pritzker pentru arhitectura in 2008. Poate pentru ca prea putini au auzit de numele lui pana la acest moment si este timpul ca el sa ramana in memoria posteritatii ca omul care si-a pastrat parti din sufletul sau in fiecare zid gandit insa care a ramas la fel de modest si tacut precum zidurile in a caror compozitie si-a lasat averea spirituala.

Sunt intr-o perioada in care nu prea mai am timp sa citesc cat as vrea si frustrarea e maxima din cauza asta. Insa o sa incerc sa va atrag atentia cu un subiect pe care inca il explorez (si care fie vorba intre noi poate sa fie o permanenta cercetare) legat de materiale de constructii dar mai ales de durabilitate. Purtam zilele astea o discutie interesanta pe tema asta cu cineva si am asistat si la o frumoasa prezentare la un atelier de anul intai despre case si casute celebre facute cu materiale perisabile, care nu rezista in timp. Printe acestea se numara si faimoasa Villa Savoy, o capodopera a arhitecturii secolului 20 apartinand lui Le Corbusier. Am mai discutat despre Le Corbusier si in posturi anterioare deci nu voi reveni cu incursiune in viata si opera lui ci voi trece direct la problema apasatoare.

Villa Savoy se gaseste pe un sit care se afla la numai 30-40 de minute distanta parcursa cu un autobuz din gara centrala din Paris. Insa acest aspect nu ajuta deoarece aceasta masina de locuit …nu a fost niciodata locuita. In prezenta este partial mobilata si este in permanenta reconditionare datorita materialelor din care a fost realizata. A da forma betonului este visul arhitecturii actuale, vis care a inceput cu Corbusier (cel putin asa vad eu situatia pana in momentul de fata). Betonul folosit aici insa este discutabil. Planseul ultimului etaj care constituie si pardoseala terasei de pe acoperis este permanent inundata de ploii si sufera de egrasie cauzata de vegetatie de pe terasa care mentine umezeala.

Aceste aspecte/ detalii nu au fost calculate eficient la vremea lor, iar in momentul de fata costa foarte mult refacerea constanta si sustinuta a momentului de arhictectura intrat deja in traseele turistice. La vremea la care s-a constatat ca aceasta casa nu poate fi locuita, se vehiculase zvonul ca ea ar putea fi daramata insa a fost salvata de statul francez prin introducerea in patrimoniul cultural. O sa leg scurta mea pleada de mai sus de un citat gasit pe site-ul http://www.galinsky.com/buildings/savoye/index.htm

“The expansion makes the work crack at times of sudden shrinkage. Instead of trying to evacuate the rainwater quickly, endeavor on the contrary to maintain a constant humidity on the concrete of the terrace and hence an even temperature on the reinforced concrete.”

Putem vorbi deci despre o abordare extraodinara a spatiului de locuit dar o lipsa totala de grija in alegerea materialelor potrivite. Nu se poate critica opera lui Corbusier decat din perspectiva lipsei fiabilitatii materialelor folosite in constructie. Tot asa gasim si in cazul lui Peter Eisenman care in casele numerotate cu cifre romane foloseste preponderent cartonul ca material de constructie iar in casa numarul VI s-a dovedit ca nu poate fi locuita indiferent de cate ori ar fi reconstruita de proprietari. Renzo Piano si Richard Rogers cu al lor Centre Pompidou necesita renovari dupa numai 20 ani in valoare de peste 120 milioane de dolari.

James Fergusson spunea in History of Architecture in 1865 :

“The length of time during which architectural
objects are calculated to endure
confers on them an impress of durability
which can hardly be attained by any of
the sister arts. Sculpture may endure as
long, and some of the Egyptian examples
of that art found near the Pyramids are as
old as anything in that country, but it is
not their age that impresses us as the story
they have to tell…. From that time onward
the architects have covered the
world with monuments that still remain
on the spot where they were erected, and
tell all, who are sufficiently instructed to
read their riddles aright, what nations
once occupied these spots, what degree of
civilisation they had reached, and how, in
erecting these monuments on which we
now gaze, they had attained that quasiimmortality
after which they hankered.
Sculpture and painting, when aligned
with architecture, may endure as long,
but their aim is not to convey to the
mind the impression of durability which
is so strongly felt in the presence of the
more massive works of architectural art.
Even when ruined and in decay the
buildings are almost equally impressive,
while ruined sculptures or paintings are
far from being pleasing objects….4″

Asadar este important pentru perceptia umana sa existe durabilitate in operele de arhitectura, iar asta depinde in mare masura de materialele pe care le folosesc arhitectii pentru a-si pune in valoare conceptele creatoare. Gasim in mentalitatea moderna ca betonul este durabil si ofera o larga paleta de exprimare prin varietatea de forme pe care o poate capata insa nu este luat in considerare si prezervarea lui in timp. La  Tadao Ando, insasi casa in care acesta locuieste are fundatie de beton si etajul de lemn pentru simplu motiv ca lemnul este un material mai traditional, mai apropiat de natura, care se integreaza diferit in spatiul construit si care capata o prestanta mai mare pe masura ce timpul trece.

Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi si noua-s toate!

Dupa o controversata disputa in parlamentul britanic, s-a convenit de comun acord ca trebuie sa se reduca numarul de Lorzi. Acest controversat titlu il poarta si Norman Foster, arhitectul de origine engleza, laureat al premiului Pritzker pentru arhitectura in 1999. In 1990, Norman Foster a fost numit Lord de catre Regina Angliei, iar 19 ani mai tarziu acest titlu pare sa paleasca desi in 1999 primise o titulatura pe viata de Lord Norman Foster of Thames Bank.

Despre Norman Foster s-a mai scris recent ca si-a concediat peste 300 de arhitecti colaboratori din pricina crizei financiare care a afectat si biroul sau din Berlin care pare sa se inchida la fel ca si cel din Istambul. Totusi din surse oficiale se precizeaza ca activitatea firmei nu se va ingreuna intrucat vor ajunge la numarul de angajati pe care l-au avut in urma cu 18 luni cand abia ajungeau la 1000 de oameni. Oricum, un lucru este cert, daca pana si cel mai comercial arhitect al secolului nostru intampina probleme, atunci firmele mici risca sa iasa rapid din piata.

Nadajduiesc sa nu fi plictisit pe nimeni cu subiectul acesta despre catedrale moderne care pe mine personal m-a fascinat si mi-a placut foarte mult. S-ar putea ca acesta sa fie ultima parte din acest subiect, dar..nu garantez pentru ca s-ar putea sa mai gasesc si alte minuni pe care sa vreau sa le mentionez.

Catedrala care face subiectul principal de data asta este Jubilee Church construita la Roma in cinstea intrarii in noul mileniu ( jubilee inseamana mileniu). Proiectul lui Richard Meier a concurat alaturi de proiecte ale unor arhitecti cel putin la fel de celebrii ca si el : Tadao Ando, Frank Gehry, Santiago Calatrava si Peter Eisenman.

Richard Alan Meier, arhitect de origine americana , autor al numeroase proiecte din intreaga europa si nu numai, a fost distins in 1984 cu premiul Pritzker pentru arhitectura la varsta de 50 de ani.

Richard Meier spunea : “Lumina este protagonistul nostru de intelegere si de citire a spatiului. Lumina este mijlocul prin care avem posibilitatea de a experimenta ceea ce noi numim sacru. Lumina este la originea acestei cladiri.. In Biserica Jubilee, cei trei pereti de beton cu forma de scoica definesc o atmosfera invaluitoare in care lumina de la lucarnele de deasupra creaza experienta unui spatiu luminat, iar razele de soare servesc ca o metafora mistica prezentei lui Dumnezeu. Transparenta si lumina curg in cascada invadand literalmente interiorul bisercii venind de sus si prin fanta ingusta deschisa deschisa la nivelul podelei, lumina penetreaza spatiul. Oamenii din atrium sunt invaluiti de o lumina mistica.”

Arhitectul marturiseste de asemeni ca s-a inspirat in proiectul sau din modelul oferit de Alvar Aalto ( Riola Parish Church) din Finlanda, de Frank Lloyd Wright ( Wayfairer’s Chapel) din Statele Unite si bineinteles din celebra catedrala a lui Le Corbusier ( Ronchamps si Manastire La Tourette). Richard Meier nu a intampinat probleme datorita orientarilor sale spirituale in ciuda faptului ca biserica pe care el a proiectat-o este dedicata catolicilor, el fiind evreu.

Prin aceste poze se observa o extraodinara similitudine intre modelul oferit de Alvar Aalto lui Richard Meier in inspiratia pentru Jubilee Church.

Alvar Aalto (1889-1976) este un arhitect de origine finlandeza cunoscut ca fiind unul dintre cei mai distinsi si rafinati in materie de aspect dintre arhitecti. Lucrarile sale se remarca prin simplitatea liniilor, acuratele si bogatie a spatiului creat. El s-a remarcat ca fiind cel mai de seama arhitect si designer al miscarii moderne scadinave.